14 ianuarie 2009 – 2014: Cinci ani de la APELUL Parintelui Justin impotriva actelor cu cip


Saccsiv - Weblog

    Preiau integral articolul fratelui Apologeticum 14 ianuarie 2009 – 2014: Cinci ani de la APELUL Părintelui Justin împotriva actelor cu cip – apel ce a lovit puternic în oculta mondială :

Despre necesitatea împotrivirii actelor electronice

Când am spus că se pierde Harul lui Dumnezeu, nu m-am gândit la o părăsire a noastră, fiinţială. Ci este mai mult o răcire în raporturile noastre cu Dumnezeu. Răcirea aceasta, într-adevăr, dacă se perpetuează în viaţa omului,poate duce la o pierdere mai mare a Harului.Cu cât sunt mai învechiţi în răutăţi şi în compromisuri nepocăite, cu atât şi posibilitatea ridicării este mai anevoioasă, şi uneori aproape imposibilă. Păi diavolul de ce nu mai poate să se pocăiască şi să redevină înger de lumină? Pentru că el este învechit în răutăţi, a uitat frumuseţea Dumnezeirii, a uitat gustul Harului. Aşa şi omul, dacă persistă în răutăţi, Dum­nezeu îi poate…

Vezi articol original 1,157 de cuvinte mai mult

Un răspuns

  1. http://saccsiv.wordpress.com/2014/02/15/14-ianuarie-2009-2014-cinci-ani-de-la-apelul-parintelui-justin-impotriva-actelor-cu-cip/

    Preiau integral articolul fratelui Apologeticum 14 ianuarie 2009 – 2014: Cinci ani de la APELUL Părintelui Justin împotriva actelor cu cip – apel ce a lovit puternic în oculta mondială:

    Despre necesitatea împotrivirii actelor electronice

    Când am spus că se pierde Harul lui Dumnezeu, nu m-am gândit la o părăsire a noastră, fiinţială. Ci este mai mult o răcire în raporturile noastre cu Dumnezeu. Răcirea aceasta, într-adevăr, dacă se perpetuează în viaţa omului,poate duce la o pierdere mai mare a Harului.Cu cât sunt mai învechiţi în răutăţi şi în compromisuri nepocăite, cu atât şi posibilitatea ridicării este mai anevoioasă, şi uneori aproape imposibilă. Păi diavolul de ce nu mai poate să se pocăiască şi să redevină înger de lumină? Pentru că el este învechit în răutăţi, a uitat frumuseţea Dumnezeirii, a uitat gustul Harului. Aşa şi omul, dacă persistă în răutăţi, Dum­nezeu îi poate lua darul de a se ridica, darul de a tânji după Dumnezeire. Adevăratul creştin conştientizează că tot darul de Sus este şi pentru aceasta este foarte atent cum merge pe drumul mântuirii, astfel încât să nu supere câtuşi de puţin Harul Domnului, prin care viază. Adevăratul creştin se teme în fiecare clipă să nu cadă câtuşi de puţin, prin gând, nu doar prin faptă. Am zis doar că acest cip nu este lepădarea finală prin pecetea Fiarei, 666. Acest cip este premergător peceţii antihristice.

    Ce creştin adevărat poate să se însemneze cu pecetea înaintemergătorului lui antihrist?Creştinul adevărat ştie că la cea mai mică lepădare îl părăseşte harul lui Dumne­zeu, şi cu cât este mai sporit, cu atât simte această părăsire pe pielea lui. Mă minunez când aud despre preoţi şi monahi sihaştri, spunând că nu reprezintă niciun pericol acest cip. Mai bine ar tăcea. Călugării, mai cu seamă, sunt aceia care renunţă la toate cele lumeşti şi acced spre cea mai înaltă treaptă a desăvârşirii. Călugărilor, ca asceţi trezvitori, nu li se permite să facă nici măcar compromisuri mici, dar astfel de devieri? Avem o responsabilitate mare, pentru că lumea ne vede pe noi, monahii, ca pe nişte modele, vase alese ale Duhului Sfânt. Dar tot aşa şi creştinii – au datoria de a lu­mina prin vieţuirea lor popoarele neortodoxe. Altceva este să accepte cipul cineva care nu a trăit într-un mediu ortodox, ci a fost crescut într-o mentalitate occidentală sau needucat defel, şi altfel i se socoteşte unuia care cunoaşte prorociile şi a fost crescut în Tradiţia Ortodoxă. Dacă noi, creştinii, nu vom lupta împotriva compromisurilor, ceilalţi nici atât. Şi atunci nu ne facem vinovaţi pentru generaţiile viitoare pentru că nu le-am lăsat un model de rezistenţă? Dacă noi primim acum cipul, ceilalţi de după noi vor primi liniştiţi pecetea.

    Am să vă povestesc ceva din închisoare. Viaţa în celulă nu e uşor de descris, pentru că nu o poate înţelege decât cel ce a trăit-o. Lepădarea noastră de lumea aceasta era într-atât încât pe noi nu ne mai deranjau nici cântecele străzilor de dimineaţă, nici ostaşii mergând pe câmpul de luptă, nici gingăşiile copiilor care mergeau, de la cei mai mici până la cei mai mari, la scoală, cu bucuriile lor, cu zâmbetele lor, cu jocu­rile lor, nici frumuseţile şi bogăţiile lumii nu ne mai ispiteau, nici dorul după codri şi izvoare şi nici torturile lor. Era una şi aceeaşi pentru mine – ori era viaţa aceasta, ori moartea. Eram împăcat cu toate stările de lucruri, şi cu viaţa noastră chinuită, şi cu plecarea noastră de-aici, din lume. Pentru că concepţiile şi trăirile noastre erau mult mai apropiate de viaţa nematerialnică decât de cea materială, a unei bucurii de scurtă durată. Că omul întotdeauna, fie că este într-o stare, fie că este în alta, îşi dă seama de deşertăciunea şi-a unora, şi-a altora; are această capacitate cu care se naşte. Deci ridicarea şi îndrep­tarea este posibilă din orice păcat şi până la sfârşitul vieţii. Dar dacă nu te păzeşti în smerenie poţi rata şi şansa aceasta şi să nu îţi mai revii. Pentru că noi, chiar dacă aveam aceste bucurii spirituale, totuşi nu am fost scutiţi de încercări ce porneau de la mici compromisuri şi te aduceau într-o stare de totală neputinţă şi inconştienţă. Era o grea ispitire şi cernere. Venea un caraliu şi-ţi punea în faţă o hârtie sau două, îţi dădea un creion sau un toc, şi trebuia să scrii că te lep­ezi de tot ce-ai gândit tu până atunci, şi de Dumnezeu şi de neam. Şi mulţi credeau că dacă se leapădă doar cu gura, sau în scris, dar îşi menţin credinţa în suflet, pot merge mai departe aşa, cu nădejdea că îi va ierta Dumnezeu. Dar nu a fost aşa, dragii mei. Am văzut cu ochii mei această mare durere – foarte puţini erau cei care îşi reveneau. Majoritatea cădeau din cădere în cădere. Au fost ispitiţi ca şi Mântu­itorul pe Muntele Carantaniei – li s-a pus în faţă libertatea, li s-a pus în faţă familia, bucuriile şi toate valorile înafara crucii şi a suferinţei. Lucrau cu toate puterile. Era o mare capcană. Pentru că ce se întâmpla apoi? Te rupeai la un mo­ment dat, de cădeai în ispita lor, te rupeai şi de ai tăi, fraţii tăi de suferinţă, dar te rupeai şi de ei, în acelaşi timp. Pentru că în momentul în care nu mai puteai să le dai informaţiile pe care le voiau ei, nu mai erai bun de nimic, te părăseau. Şi atunci te găseai părăsit şi de Dumnezeu, şi de lume. Şi foarte mulţi dintre ei cădeau în disperare, cădeau într-o deznădejde, cădeau într-o durere, într-o supărare, de-şi pierdeau în scurt timp orice încredere şi convingere; îi cuprindea o boală, o tristeţe, o mâhnire, şi aşa se stingeau, sărmanii.

    O lepădare mică atrage alta mai mare după ea. Nu-şi mai reveneau, puţini din ei care îşi mai reveneau. Şi pe aceştia îi ţineau izolaţi, ca să nu aibă contact cu cei care puteau să-i pună pe o linie de plutire spirituală. Îi izolau acolo, în câteva celule, şi acolo îşi găseau sfârşitul în câteva luni. Meseria lor era să-i ucidă pe aceştia, pentru că deja cunoşteau prea multe din viaţa politică, din această viaţă satanicească de temniţă. Şi dacă (pe unul ca acesta) nu-l putea folosi, îl şi omorau. Nu te omorau aşa, într-un timp mai scurt; te omorau într-un timp mai îndelungat, ca să te chinuieşti. Era sigur că ai să mori după un an sau doi, sau după jumătate de an, era sigur că tre­buia să mori, dar să mori în chinurile cele grele şi lepădat de neam şi de credinţă – aceasta era râvna lor. Cu cât lepădarea era mai puternică, cu atât şi moartea venea mai curând, pen­tru că omul acesta nu mai putea suporta şi durerea dinăuntru, şi durerea dinafară. Cei care nu s-au lepădat simţeau durerea numai înafară, dar înăuntru simţeau bucurie covârşitoare.

    Părintele Antim Găină de la Mănăstirea Secu o dată sau de două ori pe an venea la Târgu Neamţ; îşi mai lua câte ceva şi pensia de acolo. Cursa mergea de trei ori pe zi. Dar el mergea pe jos. O dată îl întreb: „Părinte, de ce mergeţi pe jos când este cursă?” După jumătate de an mi-a răspuns: „Am multe păcate pe sufletul meu.Nu vreau să mai înmulţesc şi tehnica asta.Ăsta e iadul nostru!”

    Despre pecetluirea cu forţa

    Foarte puţini vor scăpa nepecetluiţi, dar dacă vom fi pecetluiţi cu forţa nu noi vom răspunde, ci ei. Important e să nu cedezi şi să ştii să mori martir. Asta este important.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: