Au existat femei in randul clerului?


Scopul acestei prezentari este de a raspunde la intrebarea daca au existat femei in randul clerului superior sau inferior din timpul primelor patru secole crestine. Dupa cum stim din textele neo-testamentare si dupa cum sustine toata traditia patristica, Mantuitorul Hristos Si-a ales cei 12 Apostoli din randurile ucenicilor barbati. Cu toate acestea, pe tot parcursul activitatii Sale misionare, Mantuitorul a fost urmat si de numeroase femei, care-I slujeau sau Ii puneau la dispozitie o parte din averile lor. Dupa Cincizecime, Sfintii Apostoli au numit diaconi, episcopi si preoti. Se poate ca functia de slujire, pe care o indeplineau de bunavoie femeile ce-L urmau pe Hristos, sa fi fost deja recunoscuta ca o functie clericala pe parcursul primului secol. Un text din epistola catre Romani 16, 1-2 face referire la „diaconita” (διακονος) Febe si pare sa confirme existenta diaconatului feminin in jurul anilor 60 d. Hr. Trebuie de asemenea mentionat faptul ca, in primele decenii ale Bisericii crestine (anii 40-60) cele trei trepte ale clerului, precum si functiile lor, nu erau clar si universal definite. De aceea, denumirea de Apostol este folosita pentru a desemna si pe misionarii evanghelizatori, iar numele de preot putea sa-i desemneze si pe episcopi. Cat despre alte femei mentionate in scrierile epistolare ale Sfantului Apostol Pavel, printre care Priscila (Rom 16, 3), Maria (Rom 16, 6), Trifana, Trifosa, Persida (Rom. 16, 7), despre care se spune ca „s-au ostenit intru Domnul”, credem ca ele ar fi putut ajuta si chiar invata (evangheliza) in comunitatile lor, fara sa aiba insa o functie sacerdotala aparte. Scrierile neo-testamentare vorbesc de asemenea despre o categorie aparte de femei, „vaduvele”, categorie ce va continua sa existe pe tot parcursul epocii Bisericii primare. In urma analizei mai multor texte scripturistice si patristice, putem presupune ca aceasta „breasla” a vaduvelor a aparut din necesitatea simtita de catre crestini de a se ocupa de femeile ramase vaduve, urmand astfel unei vechi traditii iudaice. Legislatia imperiala prevedea ca, dupa moartea sotului, vaduva impreuna cu toata zestrea ei treceau sub protectia unui fiu sau a unui frate, care avea obligatia de a-i purta de grija. Prin urmare, vaduvele erau ferite de saracie, cel putin in mod teoretic[1]. De aceea s-a ajuns la alegerea altor criterii decat cele financiare, care sa permita unei femei intrarea in ordinul vaduvelor. In primul rand, vaduvele trebuiau sa fie femei in varsta, mai batrane de 60 de ani, respectabile, care puteau sa ajute Biserica in diverse moduri, prin slujirea bolnavilor, prin asistenta femeilor s.a.m.d. Cu timpul, aceste femei, care initial fusesera „grupate” spre a primi ajutorul comunitatilor crestine, au inceput sa joace un rol activ in Biserica. Pentru ca serviciile lor sa nu dea nastere la suspiciuni si la critici, li s-a cerut vaduvelor sa duca o viata din ce in ce mai sfanta. Aceste cerinte, care vor fi repetate pe tot parcursul istoriei Bisericii primare, au fost initial formulate in epistola Sfantului Apostol Pavel catre Timotei: „Sa fie inscrisa intre vaduve cea care nu are mai putin de saizeci de ani si a fost femeia unui singur barbat; daca are marturie de fapte bune, daca a crescut copii, daca a fost primitoare de straini, daca a spalat picioarele sfintilor, daca a venit in ajutorul celor stramtorati, daca s-a tinut staruitor de tot ce este lucru bun.” (1 Tim 5, 9-10). Mai mult decat atat, se obisnuia selectarea celor mai pioase vaduve, care urmau sa faca parte dintr-un „ordin” al vaduvelor. In functie de regiunea si de epoca istorica, vaduvele care faceau parte din acest „ordin” erau „numite”, deci investite printr-o ceremonie aparte, ce poate fi comparata cu cea a intrarii in monahism. Consideram chiar ca ordinul vaduvelor a reprezentat o prima etapa inaintea aparitiei monahismului feminin. In Epistola Sfantului Policarp al Smirnei catre Filipeni se vorbeste despre „fecioarele numite vaduve”. Aceasta categorie de femei trebuie sa fi fost constituita din tinere femei care decideau sa nu se casatoreasca, intocmai cum vaduvele intrate in „ordin” erau obligate sa renunte la a incheia noi mariaje. Asadar, aceste fecioare asemanate cu vaduvele au fost precursoarele monahismului feminin. Faptul ca vaduvele nu erau „sfintite” este confirmat de anumite scrieri patristice, dintre care amintim „Traditia apostolica”, din secolul al III-lea, care afirma explicit: „ Cand este instituita o vaduva, ea nu este hirotoita, ci numai este desemnata prin acest titlu. (…) Vaduva sa fie instituita numai prin cuvant si sa se alature celorlalte vaduve. Dar ea nu va primi punerea mainilor, intrucat ea nu ofera nici un sacrificiu si nu are functie liturgica. Iar hirotonirea se face pentru clerici, in vederea serviciului liturgic. Vaduva este instituita pentru rugaciune, care este comuna tuturor.”[2] Acelasi lucru este afirmat in „Canoanele bisericesti ale apostolilor”, un text realizat in Egipt spre mijlocul secolului al IV-lea: „Sa nu fie hirotonite vaduvele care sunt instituite; (…) sa nu fie hirotonite, ci numai sa se spuna o rugaciune pentru ele, caci hirotonia este pentru barbati. Slujirea vaduvelor este importanta prin ceea ce le impune: rugaciunea frecventa, slujirea bolnavilor si postirea frecventa.”[3] Si „Constitutiile apostolice”, alcatuite spre sfarsitul secolului al IV-lea, confirma faptul ca vaduvele nu sunt hirotonite. Cu toate acestea, a existat in Biserica primara o categorie de femei care primeau hirotonia (sau hirotesia – dupa alte texte), si anume diaconitele. Roger Gryson, autorul lucrarii „Le ministère des femmes dans l’église ancienne”, considera ca diaconatul feminin a existat numai in cadrul Bisericii rasaritene, deoarece el este mentionat in texte de origine siriana, monofizita sau antiohiana, in vreme ce in textele de origine egipteana, alexandrina sau romana nu se face pomenire despre hirotonia femeilor (decat cel mult intr-un sens polemic). Ca si in ceea ce priveste celelalte functii ecleziastice, si pentru crearea diaconatului feminin s-a avut in vedere un motiv practic: slujirea si ajutarea preotului la botezul femeilor. Principala functie a diaconitei era ajutarea preotului care savarsea botezul femeilor, dupa cum aflam, de exemplu, din „Didascalia celor 12 Apostoli”: „ daca botezi tu insuti, sau daca poruncesti diaconilor sau preotilor de a boteza, o femeie diacon sa unga femeile (care se boteaza), dupa cum am spus. Dar cel care rosteste invocarea numelui divin asupra ei in apa sa fie un barbat.”[4] Aceeasi idee este preluata mai tarziu in „Constitutiile apostolice”, care stipuleaza: „Diaconita nu binecuvanteaza, dupa cum nu face nici una dintre actiunile specifice preotilor sau diaconilor; ea pazeste numai portile si asista preotii la administrarea botezului, din motive de decenta.”[5] Spre deosebire de Canoanele Sinodului de la Niceea, care afirmau ca diaconitele nu fac parte din cler, „Constitutiile Apostolice” vorbesc despre hirotonirea diaconitelor, prin rugaciunea urmatoare: „Dumnezeule vesnic, Parinte al Domnului nostru Iisus Hristos, Creator al barbatului si al femeii, Tu care ai umplut de Duhul Tau pe Miriam, Debora, Ana si Holda, Tu care nu Te-ai rusinat de a face sa se nasca Fiul Tau unic dintr-o femeie, Tu care ai numit in Cortul marturiei si in Templu pazitoare ale sfintelor Tale porti, coboara acum privirea Ta asupra servitoarei Tale, aleasa pentru diaconat. Da-i ei Duhul Tau cel Sfant si curateste-o de toata murdaria trupului si a sufletului, pentru ca ea sa implineasca cu demnitate slujirea care i-a fost data, spre salva Ta si spre marirea Hristosului Tau, impreuna cu care esti binecuvantat si preamarit, impreuna cu Sfantul Duh, in vecii vecilor. Amin.”[6] In ceea ce priveste pozitia ocupata de diaconita in cadrul clerului, R. Gryson considera ca: „pozitia diaconitei in sanul ierarhiei bisericesti este incerta si imprecis fixata: asemanarea de nume si similitudinea cel putin partiala a functiilor invitau in mod natural la asocierea ei cu diaconii, dar pe de alta parte, se ezita a se acorda astfel femeilor intaietate fata de barbati, (astfel incat) in alte enumerari, diaconita este mentionata dupa membrii masculini ai clerului.”[7] Concluzionand, putem spune ca in Biserica primelor patru secole crestine, in partea de rasarit a Imperiului Roman, s-a practicat hirotonirea femeii ca diacon, functie ce nu avea insa nici o incarcatura sacramentala, nici una pedagogica. Diaconitele constituiau un personal auxiliar, menit sa ajute clerul masculin in practicarea misiunii sale fata de femei. Un rol mai important decat al diaconitelor par sa fi jucat vaduvele, aceste femei alese si numite spre practicarea ascezei si a rugaciunii, carora, in timp, li s-au adaugat fecioarele consacrate, ambele categorii fiind, in cele din urma, integrate in cadrul monahismului feminin. In continuare voi incerca sa arat de ce monahismul feminin mi se pare o slujire mult mai importanta pentru femeie decat diaconatul primelor secole. Noul Testament si Traditia Bisericii nu fac nici o mentiune cu privire la dorinta Mantuitorului Hristos de a le acorda femeilor functia sacerdotala. Cu toate acestea, misiunea lor in lume pare sa fie alta, si anume misiunea profetica. Functia profetica este indeplinita de femei pe tot parcursul Noului Testament. Conform profetiei lui Isaia, Sfanta Fecioara Maria a fost un semn dat poporului: „Domnul meu va va da un semn: Iata, Fecioara va lua in pantece si va naste Fiu si vor chema numele Lui Emanuel.” (Is 7, 14). Sfanta Fecioara apare asadar ca un semn profetic dat lumii intregi. In continuare, o alta femeie devine „semn”: verisoara Sfintei Maria, Sfanta Elisabeta, este si ea insarcinata, prin mila lui Dumnezeu. (Lc 1, 36) Vazand-o pe Sfanta Fecioara Maria insarcinata, Elisabeta incepe a profeti (Lc 1, 41-42), la fel si batrana vaduva Ana de la Templul din Ierusalim (Lc 2, 36-38). Exemplul desavarsit al aspectului profetic al misiunii femeii il constituie episodul ungerii cu mir a picioarelor si a capului Domnului Iisus Hristos de catre Maria din Betania (Mt 26, 6-13). Comentand acest episod, Georgette Blaquière in lucrarea sa „La grace d’être femme”, afirma: „Maria din Betania patrunde misterul cailor lui Dumnezeu. Ea stie intr-un mod ascuns ca ceasul lui Iisus a venit, ceea ce ea accepta si proclama prin acest act misterios, a carei profunzime nu o intelege poate nici ea insasi. Ea sparge vasul pretios de alabastru plin de parfum. Tot asa, trupul lui Iisus va fi zdrobit prin moarte, pentru a se putea raspandi parfumul „care umple casa” (In 12, 3), aceasta „buna mireasma a lui Hristos” (Efes 5, 2; 2 Cor 2, 15), care, dupa Sfantul Apostol Pavel, ii va umple pe crestini, marcati ei insisi de ungerea mesianica si regala a botezului. Apoi ea unge trupul lui Iisus cu toata tandretea inimii ei, iar El recunoaste si accepta acest gest ca anticipare a ungerii funerare si profetie a Patimilor.”[8] In continuare, Hristos pare sa uneasca sacrificiul Sau mantuitor cu gestul profetic al acestei femei. Dupa cum, vorbind la Cina cea de Taina despre Sfanta Euharistie care se va face „spre pomenirea Mea” (Lc 22, 19), tot astfel in acest moment el spune ca gestul femeii va fi anuntat in toata lumea „spre pomenirea ei” (Mt 26, 13). Imaginea preotului ce se auto-sacrifica si a profetului care anunta sacrificiul preotului sunt astfel unite pentru totdeauna. In alta ordine de idei, femeia ipostaziaza natura umana intr-un mod care o predispune spre functia profetica. Daca barbatul este elementul activ, care-L cauta pe Dumnezeu, care se lupta cu El pentru a-I „smulge” o binecuvantare (Fc 32, 25-28), femeia primeste cu pace si in deplina ascultare revelarea lui Dumnezeu. In timp ce dreptul Iosif se framanta intre credinta si necredinta (Mt 1, 21), Sfanta Fecioara afirma cu incredere : „Fie mie dupa cuvantul tau!” (Lc 1, 38). De asemenea, in timp ce lui Nicodim i se cere sa caute adevarul misterului lui Iisus (In 3, 9-10), Hristos se reveleaza dintr-o data femeii samaritence (In 4, 26). In timp ce aproape toti Apostolii L-au parasit pe Hristos Rastignit (Mc 14, 50), femeile raman fidele la picioarele Crucii (In 19, 25). Femeia este prin insasi structura ei semn: ea Il primeste pe Dumnezeu fara lupta, fara indoiala, fara frica. Ea este receptacolul acestui Dumnezeu care se reveleaza, ea este raspunsul firii umane la caracterul catafatic al divinitatii. Barbatul insa este cel care-L cauta mereu pe Dumnezeu, este cel care stie ca Dumnezeu este apofatic, este mereu ascuns si dornic de a fi descoperit. De aceea femeia este semn, functia sa este profetica, caci cu usurinta ea Il reveleaza pe Dumnezeu. Barbatul este preot si rege, caci el se sacrifica si se autoconduce spre gasirea lui Dumnezeu Care se ascunde, Care se vrea cucerit. Uneori, pierdut fiind pe acest drum al cautarii, barbatul are nevoie de „semnul” femeii pentru a regasi drumul spre Hristos (In 20, 17-18; Apoc 12, 1). Femeia este chemata de catre Mantuitorul Hristos la aceasta slujire a ascultarii, a primirii si a trairii revelatiei, dupa cum ne invata episodul cu Marta si Maria (Lc 10, 38-42). Maria a recunoscut din nou partea cea buna, partea care se potriveste structurii ei feminine si care nu a fost luata de la ea. Daca slujirea diaconiei sau cea de conducere a comunitatilor crestine au fost „luate” de la femeie, ele nefiind justificate decat de conjunctura istorica, misiunea profetica va ramane specifica femeii pana la sfarsit. In viata de zi cu zi, femeia este semn si profet prin trairea sa in credinta, prin ascultarea de Hristos, prin nadejdea in implinirea cuvintelor Lui. De aceea cred ca viata fecioreasca a femeii exprimata prin monahism, precum si viata casta in casatorie sunt mai mult decat cai spre perfectiune (asa cum sunt pentru barbat), ele sunt un semn, care simbolizeaza credinta in viata viitoare, cand umanitatea, ca o fecioara inteleapta sau ca o mireasa fidela, se va uni cu Mirele Hristos. Tot in cadrul slujirii profetice este inclusa si slujirea invatatoreasca. Slujirea invatatoreasca a femeii a fost simbolizata in scrierile evanghelice prin mai multe personaje biblice: Sfanta Fecioara Maria dezvaluie tainele mantuirii in imnul sau cuprins in Evanghelia dupa Lc 1, 46-55; la fel, proorocita Ana la Templu (Lc 2, 36-38); femeia samariteanca anunta vestea sosirii lui Mesia in tot orasul ei (In 4, 39), iar femeile mironosite vestesc Invierea Domnului Apostolilor (In 20, 17-18). In scrierile ne-evanghelice, numarul femeilor care vestesc Evanghelia (lucreaza in Domnul) se mareste: Priscila impreuna cu sotul ei, Acvila, Iunia si sotul ei, Andronicus, Trifena si Trifosa, Persida (Rom cap. 16), si poate multe altele din cadrul comunitatilor pauline. Despre unele dintre aceste femei (Maria, Priscila, Trifena si Trifosa, Persida), Sfantul Apostol Pavel spune ca au „lucrat” (ekopiasen) in Domnul sau in Hristos, sau chiar ca se numara printre apostoli (Iunia). In scrierile pauline, termenul de apostol inseamna „misionar”, „evanghelizator”, iar cu un sens mai restrans se referea probabil la cei care L-au vazut pe Hristos fie in timpul vietii, fie dupa inviere si care propovaduiau Evanghelia. Din contra, expresia „cei doisprezece” se referea in mod explicit la cei doisprezece Apostoli alesi de Hristos, care au primit primii Sfantul Duh la Cincizecime. Cat despre termenul „a lucra” (kopian), el desemneaza in epistolele pauline, in majoritatea cazurilor, actiunea de predicare a Evangheliei. In Epistola I catre Timotei, se spune despre preotii care conduc comunitatea ca, aceia dintre ei care se ocupa cu lucrarea predicarii, merita o dubla onoare (1 Tim 5, 17). Intelegem de aici ca harisma predicarii era deosebita de slujirea sacerdotala sau de conducere. Ea era privita ca un dar al Duhului Sfant dat crestinului dupa botez. Este posibil ca predicatorii sa fi primit si un fel de hirotesire spre a li se recunoaste harisma invatatoreasca. Cu toate acestea, expresia „punerea mainilor”, care presupunea transmiterea unui har sfintitor cu valoare sacramentala, nu este niciodata folosita prin raport la o femeie, ci numai in legatura cu barbati. De asemenea, nu se spune despre nici o femeie ca ar fi botezat, ca ar fi primit marturisirea pacatelor cuiva, ca ar fi frant painea, sau ca ar fi hirotonit pe cineva. Deducem din cele spuse pana aici ca slujirea invatatoreasca si/sau profetica reprezenta o harisma speciala, pe care puteau sa o primeasca si femeile, insa ea nu avea nici o incarcatura sacramentala. Pe de alta parte, femeilor li se cerea sa exercite aceasta slujire in buna cuviinta, dand dovada de respectul cuvenit barbatilor/sotilor. In urma unei analize atente a controversatului text din Epistola I catre Corinteni , in care se recomanda femeilor sa taca in biserica, credem ca sensul acestor afirmatii pauline poate fi redat in felul urmator: „Sotiile (in anumite manuscrise: voastre) sa taca (sa nu se agite (FAp 12, 17), sa faca liniste (FAp 15, 12; Luca 18, 39), sa nu replice (Luca 20, 26), sa nu se certe, sa nu se dea in spectacol) in biserica (in adunarea de cult; 1 Cor 14, 19), caci nu le este permis sa vorbeasca (sa se adreseze – 1 Cor 14, 3, 6, 28, sa se certe) (altor barbati/cu alti barbati), ci sa fie supuse (sub controlul – 1 Cor 14, 32, autoritatea – Rom 8, 20; Rom 10, 3) (in anumite manuscrise: sotilor lor), dupa cum spune si legea. Dar daca vor sa invete (pe altii – Mat 28, 19, sa dea lectii) (alt manuscris: manthanein – sa invete ceva) , acasa sa intrebe ( sa ridice o problema – Lc 6, 9, sa se certe, sa lanseze o disputa – Lc 2, 46) cu propriii lor soti (iar nu cu alti barbati), caci este rusinos pentru o femeie sa vorbeasca (sa se adreseze, sa se certe) in biserica (altor/ cu alti barbati).” Tinand cont de intregul context al acestei epistole, consideram ca femeile din Corint aveau tendinta de a se da in spectacol in timpul slujbelor, rugandu-se si profetind cu capul descoperit (1 Cor 11, 3-16) si certandu-se cu barbatii altor femei despre diverse subiecte (1 Cor 11, 18). De aceea, Sfantul Apostol Pavel le cere in primul rand sa-si acopere capul, pentru ca in cadrul slujbei, atunci cand se roaga si profetesc, sa nu se puna in evidenta slava barbatului (care este femeia si care trebuie sa se ascunda – katakalupteai), ci numai slava lui Dumnezeu (care este barbatul si care trebuie sa fie dezvaluit). In al doilea rand, el le cere sotiilor sa nu intre in discutii cu alti barbati si, in general, sa nu faca tulburare in timpul slujbei. Faptul ca porunca data femeii (sotiei) de a tacea (de a nu se certa cu alti barbati) nu are valoarea unei interdictii generale de a se exprima in cadrul cultului este demonstrat atat de capitolul citat anterior (cap. 11, 5), cat si de afirmatia din versetul 31 conform careia: „toti pot sa profeteasca”. Intrucat harul se da tuturor la botez, darurile Duhului sunt general-valabile, atat pentru barbati, cat si pentru femei. De altfel, credem ca recomandarile anterioare, facute celor care vorbesc in limbi si profetilor, erau valabile si pentru femeile care aveau acele harisme. Ceea ce-l preocupa aici pe Apostol nu este statutul femeii in cadrul institutiei bisericesti, ci comportamentul ei in cadrul slujbelor. El vrea asadar ca slavirea lui Dumnezeu sa se faca in deplina disciplina, cu calm, fara dispute si sa se respecte buna-cuviinta (1 Cor 14, 40). Dupa aceasta prezentare a situatiei si a rolului femeii in Biserica primara putem concluziona prin a afirma ca femeia era perceputa ca impreuna-mostenitoare cu barbatul a Imparatiei Cerurilor (1 Pt 3, 7). In urma botezului, femeile puteau primi diverse harisme, intocmai ca si barbatii. Dintre acestea, cea mai frecventa era cea a profetiei (FAp 21, 8-9) si cea a apostolatului (a evanghelizarii). Ca si multe dintre celelalte harisme, si acestea au disparut dupa primul secol, astfel incat, incepand din secolul al doilea, nu se mai intalnesc femei misionare sau profetese. De asemenea, femeile primisera in anumite regiuni hirotonirea (hirotesirea) ca diaconita, spre a fi de ajutor preotilor la savarsirea botezului femeilor, insa aceasta slujire nu avea incarcatura sacramentala. De altfel, nicaieri in Noul Testament nu se vorbeste despre acordarea unei slujiri sacramentale femeii si nici despre femei care sa fi avut dreptul de a boteza, de a savarsi frangerea painii, de a savarsi Taina Sfantului Maslu sau de a hirotoni. Femeile apar insa in ipostaza de patroane, de „sponsori” ai Bisericii, atunci cand ele pun la dispozitia comunitatilor crestine casele sau veniturile lor. Aceasta este mai mult o functie administrativa; atunci cand sunt alesi conducatori spirituali ai comunitatilor crestine, ei sunt barbati si sunt numiti episcopi. Slujirea ideala a femeii ramane cea profetica, manifestata dupa primul secol prin viata monahala si prin viata casta in cadrul casatoriei crestine. ________________________________________ [1] Bruce Winter, Roman Wives, Roman Widows, the Appearance of the New Women and the Pauline Communities, Michigan, 2003, p. 126. [2] Roger Gryson, Le ministere des femmes dans l’eglise ancienne, Paris, 1972, p. 51. [3] Ibidem, p. 88. [4] Ibidem, p. 76. [5] Ibidem, p. 106-107. [6] Ibidem, p. 107-108. [7] Ibidem, p. 108-109. [8] Georgette Blaquiere, La grace d’etre femme, Paris, 1981, p. 162. Prof. Drd. Cristina Socosan Vizualizari: 2091 Cuvinte cheie: hirotonia, femeii, preotie, cler

2 Răspunsuri

  1. Crestinismul si Scripturile Biblia sau Datinile Stramosesti: despre Cultul icoanelor
    by bibliasautraditia

  2. Invazia Pagana – Caderea NEW AGE-ului
    http://www.trilulilu.ro/truecrestin/c0fdaa3db894f3

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: